Cât om mă socot, duc pe frunte toţi spinii,
Şi crucea mi-o port, ca şi când aş zbura,
Căci omul e om cât mai are opinii,
Aceasta-i opinia mea.

Adrian Păunescu

joi, 30 mai 2013

Afacerea Bechtel: și reziliați și cu banii luați

Contractul prin care compania americană Bechtel trebuia să umple România de autostrăzi a fost reziliat.
După ce am plătit americanilor peste UN MILIARD de euro, fără autostrăzile promise și după ce zeci de firme românești care subcontractaseră lucrări de la Bechtel au intrat în faliment pentru că preacinstiții yankei nu le-au plătit nici un leu, rezilierea contractului a fost ”negociată” și s-a convenit că, dacă vrem ca americanii să plece de pe meleagurile mioritice, trebuie să îi mai miluim cu 37,2 milioane de euro.
Superb!
Banii s-au dat și se vor da, asfalt canci.
Iar dacă mă gândesc la faptul că Bechtel construiește autostrăzi în totă lumea asta, la prețuri mult mai mici decât a cerut pentru cele neconstruite în România, începe să mi se ridice tensiunea arterială.
Mai ales pentru că, în România de astăzi, nu văd nici o posibilitate ca cei care au ”negociat” și ”renegociat” contractele cu americanii să fie plimbați puțin pe la Parchet, cu cătușe și escortă de mascați și să le fie arătată pușcăria pe dinăuntru.
În felul ăsta, banii pe care noi îi plătim sub formă de impozite și taxe se scurg în buzunarele companiilor și a ”negociatorilor” iar românii se chinuie în continuare să ajungă de la București la Arad în trei zile și riscându-și viața pe drumuri pline de gropi, unde fiecare depășire presupune o supradoză de nebunie și unde întâlnești la tot pasul căruțe și animale mai mult sau mai puțin domestice.
Așa că, din ”visul american”, românii s-au ales doar cu un coșmar plătit cu foarte mulți bani.

miercuri, 29 mai 2013

Gazele de șist

Subiectul gazelor de șist este unul care, de mai bine de un an de zile ține ”capul de afiș” al scandalurilor publice.
Guvernul ungureanului a fost primul care și-a aprins în cap vâlvătaia, criticat la vremea respectivă cu sârg de către actualii guvernanți.
Deh! Se apropia campania electorală și dădea bine la electorat să o arzi ecologist.
Însă, imediat după ce au ajuns la putere, USL-iștii și mai ales PSD-iștii, s-au gândit că e pâinică bună de mâncat cu gazele astea și că, dacă paraii de la Chevron fuseră buni pentru pdl-i, sunt la fel de buni și pentru preacinstiții psd-i.
Drept pentru care, din opozanți de moarte, actualii guvernanți s-au transformat peste noapte în partizani ai ideii exploatării gazelor de șist (teza cu ”se face doar explorare” nu ține, pentru că nimeni de talia lui Chevron nu bagă un ban în ceva fără să fie sigur că-și scoate înzecit).
Pe de o parte, mi se pare normal ca dacă, în calitate de stat, stai cu curul pe niște resurse, mai ales în domeniul energetic, să le exploatezi, dracului, nu să mori de foame ca prostul. Aceeași teză am susținut-o și în cazul Roșia Montană.
Pe de altă parte, însă, cred că ar trebui să ciulim urechile de ce vrea onorabila Uniune Europeană să interzică exploatarea gazelor de șist prin fracturare hidraulică.
Nu știu cum se face, dar noi ascultăm de UE doar când e vorba de mărirea prețurilor, de închiderea minelor și fabricilor, dar când e vorba de chestii importante pentru , să zicem, mediu, surzim brusc.
Dar ce sunt gazele de șist?
Foarte simplu: sunt gaze naturale, d-alea de care ardem dimineața când ne facem cafea sau încălzim laptele la copii. Numai că, în loc să fie acumulate în ”pungi”, cum sunt de obicei, gazele astea sunt ”prinse” în interiorul rocilor. Pentru a le extrage, rocile trebuie sparte (cât mai mult, cât mai aproape de atomizare) pentru a elibera gazul care este apoi captat și trimis să ne fiarbă supa.
Până aici, nimic spectaculos.
Doar că, această spargere a rocii se face prin pomparea la presiuni uriașe a unui adevărat cocktail de substanțe chimice (cam 200).
Și cum, fatalitate, în preajma rocilor conținătoare de gaz se află și pânza freatică, adicătelea apa care urmează să ajungă la robinetele noastre, e cam greu de acceptat scenariul ca substanțele respective să se amestece cu apa și să dea un... produs care are toate condițiile să ”dăuneze grav sănătății”.
Toate ”asigurările” date de companii și autorități cum că ”s-au luat toate măsurile de precauție” și ”așa ceva nu este posibil” sunt doar porcării de marketing.
Unde mai pui că, în zonele în care se fac aceste exploatări, la adâncimea respectivă, nu va mai fi rocă solidă ci... nisip sau pietriș. Care nu prea e stabil... Care (e dovedit științific) amplifică undele de șoc provocate de cutremure...
Mai plastic, dacă până la fracturarea hidraulică călcai pe piatră, după aceea ești pe nisipuri mișcătoare.
Și d-aia zic că graba și conspirativitatea asta cu care s-au dat autorizațiile de (sanchi) explorare are un puternic damf de șpăguță cu verzișori.
Să scoatem gazul din roci și aurul de la Roșia Montană, dar să o facem cu o tehnologie ”prietenoasă”, chiar dacă trebuie să mai așteptăm să se inventeze și, după aia, să mai putem a ființa pe acele meleaguri, nu să fim obligați să ne cărăbănim d-acolo.

joi, 9 mai 2013

Drumul spre iad e pavat cu intenții bune

Raportul Monicăi Macovei privind confiscarea bunurilor provenite din infracțiuni a fost adoptat de Comisia LIBE (Comisia pentru libertăți civile, justiție și afaceri interne), având șanse să devină normă juridică obligatorie la nivelul Uniunii Europene.
Victor Ponta vrea modificarea articolului 44 din Constituție, care se referă la dreptul de proprietate, tot pentru a putea confisca ”averile obținute în urma infracțiunilor”.
La prima vedere sunt două inițiative lăudabile, menite să îi lase cu dosurile în viscol pe cei care își plimbă aceleași dosuri în vile și limuzine de lux cumpărate cu bani obținuți din comiterea unor (multor) infracțiuni.
La dracu'! Gând la gând cu bucurie! Să se termine odată cu hoții și mafioții care te sfidează de la înălțimea milioanelor în valută forte.
Sau nu??!!
Pentru necunoscători, articolul 44 din Constituția României reglementează ”dreptul de proprietate privată”. La alineatul 8 se spune că: ”Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă.”, iar la alineatul 9: ”Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni ori contravenții pot fi confiscate numai în condițiile legii.”
Carevasăzică există cadrul legal care să permită confiscarea averilor și bunurilor dobândite ilegal. De ce mai trebuie atâta tevatură??!!
Păi să analizăm datele:
1. Madam Macovei zice că bunurile ar trebui confiscate ”fără a exista o sentință de condamnare”.
Adică fără ca un judecător să se pronunțe cu privire la caracterul licit sau ilicit al dobândirii bunului respectiv.
Păi și atunci de unde știm că e ilicit? Cine hotărăște? Procurorul? Polițistul? Fiscul?
Aa! Dacă era vorba doar de punere sub sechestru până la soluționarea definitivă și irevocabilă... era altceva. Dar CONFISCARE...??
2. Dom' Ponta, bazându-se, probabil, pe ”noua concepție europeană” lansată de madam Macovei (Deh! Procuror la procuror nu-și scoate ochii.), vrea să modifice articolul din Constituție.
Cum articolul permite confiscarea, probabil că nu se va ”umbla” la asta.
De asemenea, nu cred că e cineva nebun să spună că averea dobândită licit poate fi confiscată.
La ce s-ar putea ”umbla”?
Păi mai rămâne prezumția dobândirii licite a averii.
O vrea dom' Ponta ca toate averile să fie prezumate ca fiind dobândite ilicit?
Știu că unii vor spune că iau apărarea infractorilor și caut ”nod în papură”.
Știu că unii vor susține aceste propuneri ”ca să le ia averilii la hoți”.
Nu este așa.
Dacă averea nu mai este prezumată ca licită și nu mai este nevoie de o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă pentru a fi confiscată, se deschide o veritabilă ”cutie a Pandorei” în fața căreia toți, TOȚI, sunt vulnerabili.
Indiferent cât de onest este.
Casa ta, mașina ta, banii tăi... Orice bun îți aparține ar putea fi confiscat, teoretic, de un polițist sau un procuror. Pur și simplu. Fără să fie obligat să demonstreze că bunul respectiv are o proveniență ilicită. Doar pe baza unor ”indicii”, ”bănuieli”, ”informații” etc.
Deoarece caracterul licit nu mai este prezumat și nu mai e nevoie de instanța de judecată.
De instanță o să ai TU nevoie, ca să-i dai în judecată și să demonstrezi că ai dobândit casa, mașina sau banii pe căi legale.
Sigur! Putem să ne drogăm cu ”eu am încredere în instituții” și să uităm triliardele de abuzuri. Sau putem să spunem că ”nu e treaba mea” și să dormim liniștiți până ne vom trezi că suntem aruncați în stradă doar cu chiloții pe noi pentru că un vecin, invidios că avem ”plasma” mai mare, ne-a reclamat pentru ”ilicit”.
Pentru cei mai tineri, care nu cred că astfel de lucruri se pot întâmpla: întrebați-i pe cei care au o experiență relevantă înainte de '89, cum era cu ”legea ilicitului”. Și nici atunci nu era așa cum vor ăștia să facă.
Și dacă nu învățăm nimic din istorie, o să rămânem fără dinți și râzând la soare când s-o întoarce să ne lovească peste bot.

marți, 7 mai 2013

Am pierdut calea

A trecut Paștele...
S-a terminat postul, s-au ciocnit ouăle și s-au mâncat, s-a tăiat mielul și s-a mâncat, s-au copt cozonacii și s-au mâncat, s-a răcit vinul și s-a băut.
Pentru marea majoritate a oamenilor, cam la atât se reduce ”sfânta sărbătoare”.
Am cunoscut destui oameni care s-au ambiționat să țină postul, lăudându-se în fiecare zi cu asta și, tot în fiecare zi, plângându-se cât de greu este și cum așteaptă să se termine ca să poată înfuleca friptură, stufat, drob...
Cred că noi, preaprinși de problemele cotidiene, de goana nebună după bani, am uitat ce înseamnă, de fapt, o sărbătoare religioasă și perioada premergătoare acesteia.
Un proverb japonez spune că, dacă te uiți mereu spre vârful muntelui pe care-l urci, vei pierde frumusețile drumului.
Drumul este, de cele mai multe ori, mult mai important decât ținta.
Calea îți oferă, te îmbogățește mult mai mult decât ținta. Fiind atent la drumul pe care mergi, vei căpăta experiența necesară atingerii oricăror ținte. Atingerea țintei este o consecință firească a cunoașterii și a urmării neabătute a căii.
Postul Paștelui reprezintă calea.
Calea prin care, renunțând benevol și fără regrete la plăcerile lumești, îți acorzi timp pentru contemplare interioară, autocunoaștere și apropiere de Dumnezeul care sălășluiește în fiecare om.
Postul nu este obligatoriu (orice ar zice preoții). Urmarea căii este opțiunea personală a fiecăruia.
Atingerea țintelor materiale (halirea mielului și turnarea pe gât a vinului, de exemplu), se poate face în multe feluri.
Spiritualul, însă, nu poate fi atins decât urmând calea. Benevol, din convingere, fără regrete, fără a te gândi la țintă.
Un munte poate fi urcat pe poteci sau cu telefericul.
Însă doar una dintre opțiuni îți oferă ocazia să vezi muntele cu adevărat și experiența necesară escaladării altor munți.
Pentru noi contează prea mult ținta.
Vrem să ne îmbogățim, vrem să devenim faimoși, vrem să fim respectați, vrem să ne mântuim sufletul...
Repede și cu orice preț.
Nu contează cum.
Contează doar atingerea țintei.
Căci am pierdut calea.